O poveste despre cum l-a întâlnit bunica pe bunicul

Nu știu dacă e datorită nostalgiei de a fi din nou acasă sau alt motiv necunoscut mie, m-am trezit în bucătărie cu telul în mână, făcând tiramisu și punând întrebări bunicii care mă observa. Și m-am trezit că o intervievez pe sărmana femeie. Dar tu cum te distrai când erai tânără? Dar ce activități aveai? Așa că m-am decis să-i transcriu răspunsurile în rezumat, pentru că mi-au dat un sentiment de nostalgie, dar și speranță.

“E, bunică. Eu mergeam la Joia dansantă. Dansam până seara târziu, la 10, când se dădea stingerea. Eram cea mai cea de acolo din sat, cea mai bună dansatoare. Și să vezi cum chiuiam. Îi acopeream pe toți la horă și la dans. O luam pe Lidia și pe Adina ( surorile ei ) și mergeam și dansam și cântam până venea mama după noi cu joarda de alun. Și cu bunică-tu am mers la Joia dansantă. Și după ce se dădea stingerea, mă conducea acasă și mai rămâneam pe uliță și povesteaaam și povesteam acolo în fața porții. Știu că într-o seară, moșu-tău m-a condus acasă și era cam beat, că ăștia din sat l-au îmbătat ca să-mi arate mie că bea. Și își tot cerea scuze că e cam amețit. Și eu îi mângâiam obrajii, că n-are nimic. Și dintr-o dată am auzit-o pe mama: << Ce faceți voi aicea ?>> “

Da’, chiar, cum l-ai cunoscut pe moșu ?Image

” El era impegat la noi în gară. Și eu mă ocupam cu încărcatul în vagoane a grâului pentru moară. Și odată a venit soră-mea la mine că e un impegat în gară care vrea să mă cunoască. Și i-am zis eu că ce impegat? Nu mă interesează, nu mă interesează. Nici nu voiam să aud de el, chiar dacă nu știam cine e. Și odată, m-am dus în gară cu niște acte care trebuiau semnate de însoțitorul de tren. Și în zi de azi țin minte, nu o să uit vreodată, m-am dus cu foile și i le-am dat și s-a uitat la ele și mi-a zis că nu se vede bine ștampila. Eu i-am zis că e acolo ștampila, chiar dacă nu se vede așa bine. Ce să fac eu dacă nu mai fu tuș pe tușieră? ( a se citit legat această sintagmă pentru a înțelege futușpetușieră) Și moșu-tău s-o uitat la mine cu gura căscată, când mi-am dat eu seama că el nu e prea obișnuit cu limbajul nostru ardelenesc. El se uita la mine ca la nebună. Și așa l-am cunoscut. După aceea, mi-a zis el că șeful de gară i-a zis că e o fată bună și frumoasă care lucrează la moară, pe care i-o recomandă. Nu știa că-s eu până nu ne-am întâlnit la Joia dansantă. Dar eu auzisem că lui îi place de soră-mea, Lidia, da’ ei nu îi plăcea de el ( by the way, my grandpa was smoking hot, am văzut poze). Dar pe mine m-o curtat până la urmă.”

Și ce făceați? Cum petreceați timpul?

” Păi la Joia Dansantă.”

Atât? Nu ieșeați undeva, la plimbare?

” Da că el era toată ziua la fotbal cu băieții. Sâmbăta mergeam la bal, aveam baluri unde dansam și cântam și ne jucam diverse jocuri. Mamă, ce ne mai distram. După ce ne-am căsătorit, am luat odata bătaie de la tata pentru mătușă-ta. Eram la nuntă și am dus-o acasă să o pun să doarmă și ea voia să se întoarcă. Așa că i-am tras două palme. Și tata m-a văzut, și mi-a trântit el mie două palme de nu m-am văzut. Și m-am întors la nuntă, toată lumea se întreba ce-am pățit. Eu plângeam că m-a bătut tata. Și Valentin ( bunică-meu ) când m-o văzut așa tătă plânsă și roșie, mi-a zis că lasă că se duce el la tata să-i ceară socoteală. Că de ce m-o lovit ? Așa era moși-tu ăsta. Avea un mers, haha, așa cu capul într-o parte. Îl recunoșteam de la un kilometru de drum drept că era Valentin. Își făcea părul așa ca și creasta de cocoș, ce fălos era. Și taică-meu zicea prin sat că nici să fi căutat el giunere din ăsta ca și Valentin și nu găsea. Și uite că de atunci am rămas cu moșu-tău pe cap. 51 de ani.”

Anul trecut bunicii mei au făcut 50 de ani de căsnicie, așa ca primăria i-a premiat cu 300 RON și o diplomă sau ceva de genul. Că în ziua de azi, așa ceva chiar merită premiat. Și cum o ascultam eu pe babi vorbind, m-am trezit că-mi sprijineam capul în palmă și o ascultam cu mare interes. Aproape că m-am emoționat. De regulă nu mă omor cu dulcegăriile, dar cum romantismul începe să dispară din societatea contemporană, îți dai seama că-ți place de abia după ce nu-l mai ai. Deci e posibil. Putem și noi să fim eroi și să ducem chestii până la capăt. Putem și noi să găsim persoanele potrivite și să facem pe noi și să-i ținem lângă noi. Nu să dăm cu piciorul, fără frică, fără să fugim țipând ca fetițele la primul impas. Dacă bunicii mei și părinții mei încă sunt împreună, eu de ce nu aș putea? Noi de ce n-am putea? Vin dintr-o familie de oameni stabili emoțional, I will be just fine. So will you.

 

Advertisements

One thought on “O poveste despre cum l-a întâlnit bunica pe bunicul

  1. Pingback: Era în vara lui 1958. Poate și duminică … | Alexandra Gavrilă

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s