Despre cum am găsit răspunsuri în coșul de gunoi

  Zilele trecute m-am trezit în mijlocul nopții că mi-am adus aminte că mi-am aruncat o chitanță importantă la coșul de gunoi. Efectiv m-am simțit zgâlțâită puternic din tărâmul viselor și aruncată înapoi în conștient, cu imaginea chitanței în cap. Am reușit să-mi potolesc pornirile “parkinsoniene” și am adormit la loc. Dimineața, primul lucru a fost să caut chitanța pe masa. Nu era. E clar, sunt proastă. Am aruncat-o. Așa că mă îndrept buimacă de cap către gunoi și încep să “sap”. Nu vreți să știți ce era pe acolo.

  Și în timp ce căutam prin reziduuri la ora 10 dimineața, m-a lovit inspirația (știți voi, ideile îmi vin mereu în cele mai obișnuite situații, cum ar fi scormonitul printre ambalaje de iaurt, coji de fructe și alte alimente perisabile dis-de-dimineață). Cum am ajuns eu aici? De ce disturb liniștea gunoiului meu plin de mizerii? Chitanța, ok. Și așa cursul gândurilor m-a dus din nou la viață și oameni. De fapt, nu m-am trezit panicată în mijlocul nopții că i-am făcut felul unei chitanțe. De fapt, de fapt, nu căutam chitanța. Deși, dhă, asta aparent am zis că făceam. Nimeni nu se trezește plin de sudori noaptea că a rătăcit o bucată de hârtie, să fim serioși.

  Pierdusem ceva, dar nu chitanța. Aia era pretextul pentru care ajunsesem să fac pe ratoana când nici măcar nu-mi pișasem bine ochii. După ce am terminat inspecția gunoiului, nu găsisem hârtia. M-am așezat în fund și atunci mi-am dat seama. Și atunci am realizat (cu legătura mai mult sau mai puțină cu ce tocmai se întâmplase) cum noi, oamenii, suntem ființe tare ciudate. Când pierdem ceva, când trecem printr-o situație emoțională, când suntem triști sau fericiți, găsim tot felul de substitute pentru a evita să trăim cu adevărat ce simțim. Eu pierdusem ceva. Am realizat asta în somn, m-am trezit. Am început să caut ce pierdusem în coșul de gunoi. Mi-a luat trei putori, două coji de banane, o caserolă goală de piept de pui și alte hârtii murdare de ceva lipicios ca să-mi dau seama că ce pierdusem eu cu siguranță nu va fi găsit la coș.

  După ce mi-am dat seama de stupizenia situației, am început să râd și m-am întors în cameră. Jos, sub masă, am văzut ceva alb. Chitanța from hell era acolo. Și deep down, mi-am dat seama pentru a patra oară că eu cred că știam că nu e în butoiul cu mizerii, ci mereu acolo, după prima impresie, a doua impresie și a treia șansă, sub nasul meu. Unde se află multe alte lucruri și persoane,  de altfel.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s