Cu cât ignori un lucru, cu atât te vrea mai mult

ImageDin ciclul “momente banale de unde îmi trag inspirația” face parte și acest articol. Eram în metrou și stăteam pe scaun când a urcat o familie cu doi copii. Cum mie îmi plac copiii DE MOR (sper că se simte ironia înțepătoare), m-am trezit cu micuții frecându-se de mine, mai că nu s-au urcat la mine în brațe. Încercam din răsputeri să-mi ascund dezgustul de pe față, că se uitau părinții la mine așteptând să interacționez zâmbitoare față de elfii de grădină care nu-mi dădeau nicicum pace. Și am observat că pe măsură ce privirea mi se acrea și ignoranța îmi creștea direct proporțional cu entuziasmul băiețeilor, aceștia parcă mai abitir făceau, mai tare se încolăceau în jurul meu. Ca niște șerpișori. Ca niște pânzulețe de păianjen. Ca superglue-ul care ți se întinde pe degete că nu l-ai aplicat cum trebuie. Ca un coș sub piele, care cu cât încerci să-l storci mai tare, cu cât se umflă mai urât.

   Deși pentru mine nu era o noutate- cu cât ignori un lucru, cu cât te vrea mai mult (și vice versa), nu am putut să nu mă mir de adevărata însemnătate a acestor vorbe. Înainte credeam că e din cauza acestui joc al vânătorii, că nu știi dacă poți să ai sau nu respectivul lucru. Acum, mi-am dat seama că nu e asta. Un lucru pe care nu poți să-l ai e mai special. E sus pe un piedestal. Și asta înseamnă că nu ajung toți fraierii acolo. Îi crește valoarea. Parcă îți vine să-i păstrezi sacralitatea lăsându-l acolo, intangibil. Parcă, parcă, dacă îl atingi cu mâinile alea murdare și păcătoase îi furi din această valoare. De-aia aspiri mereu să ajungi la “neajuns”, dar îți e frică dacă cumva își dă interesul. Image

  Așa sunt și ființele pe care le detest mai tare- pisicile. Dintr-o cameră plină cu oameni și trei pisici, eu voi fi mereu punctul de interes al acestor creaturi ale vicleșugului. Nu mă lasă în pace. Se freacă de piciorul meu, poate, poate, le-oi da atenție. Și dacă cedez, exasperată și le acord atenție, își întorc curul la mine și pleacă țanțoșe, parcă zicând: “beh, m-a băgat în seamă, not so special anymore”. Și eu rămân tâmpită mereu când se întâmplă, pierdută cu privirea în curul mâței, realizând cum funcționează treaba asta și în societate. Mă ignori, ești interesant. Mi-ai dat atenție, aaand it’s gone. Din fericire, nu se aplică asta mereu (altfel n-ar mai fi oamenii prieteni și/sau căsătoriți). Indiferența este atât enervantă și atât de extrem de plăcută în același timp. O pot compara cu o haină scumpă care îmi place foarte mult. Și o vreau. Și trebuie să strâng bani, să-i bag sub saltea ca să mi-o cumpăr. Și când o am în sfârșit, o prețuiesc. Dar dacă e prea scumpă și necesită prea mult efort, it’s not so special anymore. La fel și dacă e de la 13 lei și toată lumea o are.

  De ce toate astea? Să mor dacă știu.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s